Archive for November, 2005

Nu, nu este vorba despre emisiunea “Din Dragoste”…este vorba intr-adevar despre dragoste…dar vazuta acum, de catre fetele din ziua de azi si nu cele din ziua de ieri. Stateam eu si ma gandeam ( momentele acelea in care mai fac si acest lucru ) la domnisoarele care nu mai cunosc notiunea “iubire”, acele domnisoare care accepta sa iasa cu un barbat in oras numai dupa ce afla cati bani are in portofel, ce masina conduce, ce mostenire o sa primeasca de la parinti. In ziua de azi un barbat trebuie sa arate bine, dar bine…plin de muschi si … acum va asteptati sa zic destept? neee, nu mai trebuie in ziua de azi barbati destepti, daca-s prosti cu atat mai bine si mai usor de fraierit..portofelul, ce altceva? sa arate bine si punct, nici macar nu trebuie sa se imbrace bine, si bine nu inseamna ca nu trebuie sa aiba haine de firma pe el, aia este obligatoriu…dar ce conteaza daca bluza respectiva nu este atat de frumoasa…este de firma si la urma urmei pe el sta bine orice atat timp cat i se vad formele lucrate cu greu la sala dupa ce a inghitit energizante si tot tacamul de “droguri”. Barbatul trebuie sa fie usor de fraierit, dupa ce o plimba pe “fufa” prin toate discoteciile tari, in rand cu vedetele, dupa ce vede cele mai tari filme si mananca la cele mai bune restaurante ea isi da seama ca-l iubeste. Ce iubeste de fapt? … ati ghicit…portofelul…si despre portofelul putem sa vorbim ca si despre …aaa..organul masculin…adica sa fie mare, gros…sa simta fata ca traieste…
Pe vremuri ( cand eram eu tanara ) gaseai biletele in banca, insotite de o floare, rupta dintr-o curte, ce se afla pe drumul “necunoscutului” spre scoala. Bine-nteles ca biletelele nu erau semnate…trebuia sa stai sa te uiti prin clasa, care se uita mai altfel la tine, care sta mai mult pe langa tine…si poate in cele din urma descopereai timidul ce vroia sa te invite de mult timp la o plimbare in parc. Acum sa chemi o fata la o plimbare prin parc…vai tu…ai innebunit? sa nu faci greseala asta ca vrei primii replici gen ” dar este plictisitor, hai mai bine la un film”, “draga, nu pot sa merg la plimbare, nu vezi ce tocuri am?”, “este prea frig, hai mai bine sa mancam ceva, parca mi-e putin foame” ( foame??!!! e in stare sa devoreze portofelul barbatului in cateva clipe si numai de mancare nu si-ar lua).
Putini mai stiu ce inseamna “iubirea”…daca pana mai demult o floarea ajungea ca sa “cuceresti” o domnisoara, acum trebuie o adevarata armata de cadouri ca sa se simta “iubita”. Care este cadoul ei pentru barbatul ce i-a satisfacut placeriile? un “te iubesc” si o partida de sex.
Toata lumea da vina pe femei, ca ele sunt parsive, ca ele fac, ca ele dreg…dar barbatii nu sunt mai prejos. Barbatul accepta o astfel de “fufa”, repet, “fufa” langa el pentru a se da mare in fata prietenilor ce “gagica” tare si-a tras ( si la propriu si la figurat). El se mandreste cu ea prin toate cluburile si prin toate locatiile in care poate sa fie vazut de vreo cunostiinta. Doamne ajuta sa nu se mai intalneasca “fufa” cu vreun fost iubit…
Si uitati asa…s-a dus dracu “mitul iubirii”…
O precizare: 80% din femei fac acest lucru, celalalte 20 % inca mai iubesc cu inima si nu cu creierul!

Cati din voi, cei care cititi acum aici, nu ati stricat o relatie din cauza vorbelor spuse la nervi? jigniri, cuvinte aruncate fara rost, fara sa ganditi inainte cat de mult puteti sa raniti persoana de langa voi… cum puteti prin cateva cuvinte sa distrugeti o relatie construita in luni, ani…? Este simplu, va zic eu…dar este aiurea, scuza cea mai penibila : ” scuze, eram nervos/nervoasa si nu am gandit ce am spus”…inseamna ca esti nebun, faci lucruri, spui lucruri fara sa realizezi gravitatea lor!!! Eu fac parte din oamenii aceia nebuni care se chinuie luni intregi sa construiasca o relatie de dragoste sau de prietenie si tot eu reusesc s-o distrug prin cateva cuvinte…persoanele mai rezistente, cu nervii mai tari si inima buna, accepta, accepta…si nu fug de langa mine la primele cuvinte aruncate fara rost…dar pun acolo si taxeaza…taxeaza…pana se umple paharul si fac acelasi lucru pe care l-au facut altii de prima data, o iau la fuga si-mi dau avertisment c-o sa ajung la nebuni daca o tin asa. mama, si de atatea ori am zis GATA! , de acum ma controlez, gandesc inainte sa deschid gura, nu-i mai jignesc pe cei apropiati mie…dar neee…unde este sarea si piperul relatiei? la mine!!! eu detin condimentele ce trebuiesc unei relatii…dar ca orice bucatar mai putin bun, eu tot arunc cu condimentele…sa aiba gust…si ce gust..mmmm…foarte bun…
Mai, oricum impacarile sunt cele mai tari…de exemplu intr-o relatie de dragoste ajungi foarte repede in pat…pai dupa atatea certuri, nervi, a crescut si nivelul altor lucruri de care trebuie sa ne eliberam…Intr-o relatie de prietenie fiecare-si varsa oful si apoi uita tot si o iau de la capat…dar v-am zis, totul pana la un anumit punct.
Si revin de unde am plecat. De ce tindem sa facem aceste lucruri? de ce tindem sa-i indepartam pe cei care tin la noi? …nu ne ajunge ca murim singuri si suntem ingropati singuri…macar in timpul vietii sa avem cat mai multi oameni langa noi…sa-i tinem acolo, sa-i legam de noi…

Luna noiembrie…este o luna speciala. De ce? Pai sa vedem…zi de nume, zi de nastere…
Ziua de nume…incep telefoanele de la 6 dimineata, suna toti cunoscutii, persoane cu care n-ai mai vorbit de un an, mai exact de la data de 8 noiembrie a anului precedent…rude, amici, prieteni, colegi…toti oamenii care se gandesc la tine, macar odata sau de doua ori pe an + prietenii apropiati, iubitul, parintii…Toata lumea isi aduce aminte de existenta ta si-ti dau de inteles ca nu te-au uitat. Este o zi superba in care toata ziua vorbesti la telefon si multumesti celor care au incercat sa sune sa te felicite si au avut rabdarea de a tot incerca pana era linia libera. Anul acesta a fost o zi cu totul deosebita pentru ca in ultima clipa am hotarat ca vreau sa am alaturi de mine persoanele cele mai dragi si am reusit in numai o zi sa-i adun pe toti si sa ne simtim bine. Am fost cu adevarat fericita, am avut tot.
Urmeaza ziua de nastere- in general ziua asta nu mai este atat de frumoasa…parca as vrea sa fiu singura, sa ma inchid intr-o camera si sa ma gandesc la anul ce a trecut, stau si analizez ce am gresit, ce am facut bine, ce am realizat, cate din planurile pe care mi le-am facut le-am dus la bun sfarsit, cate au mai ramas de finalizat, cati prieteni mai am, cati mi-am mai facut…apoi, la mine nu a existat zi de nastere sa nu plang…mai mult de suparare…organizam petreceri si nu ieseau cum vroiam, faceam planuri sa iasa ceva special si apoi imi dadeam seama ca a mai trecut o zi de nastere aproape ca o zi obisnuita…Se apropie ziua de nastere cu pasi repezi si-mi este frica de ce o sa mai fie si anul acesta…in continuare visez la ceva special…dar incerc sa nu mai fac planuri, sa nu ma gandesc prea mult pentru a nu mai fi dezamagita de inca un esec. Anul aceasta voi lasa sa curga lucrurile de la sine…
Trec anii si tot trec…si trec prea repede…mai auzi in jurul tau spunandu-se: ” mama, parca ieri iti schimbam scutecele”, “doamne, ce mare s-a facut”, “cum mai trec si anii astia” si multe altele de genul asta…Imi aduc aminte ca atunci cand am implinit 18 ani mi-am facut un album foto de cand eram bebeu, de la botez pana la petrecerea de 18 ani care, noroc, a picat fix de ziua mea. Si de multe ori iau albumul sa-l rasfoiesc si ma intreb unde sunt anii? unde se duc si ce urmeaza? O sa ajung vreodata sa ma fac ca uit de ziua mea numai pentru ca imbatranesc? Sa ajung sa mint in legatura cu varsta mea? … Ma intreb de multe ori daca eu am luat trenul corect…care este destinatia, in ce statie sa cobor? mai cobor? merg pana la capat cu trenul asta? oare este bun? Ce-mi mai rezerva anul care vine? O sa ajung in statia fericirii? O sa cunosc si eu dragostea? Trenul vietii… singurul tren ale carei statii nu le cunosc, a carei destinatie finala nu o stiu…

Totul a inceput banal…o simpla intrebare “mergi la munte?”, dupa lungi ezitari am hotarat sa-mi deplasez burtica la munte cu gandul la trasee, urcat … slabit. Plecarea sambata dimineata…ma trezesc eu pe la un 5:30 buimaca, mai sa dau inapoi si sa ma bag in patutzul meu caldutz, dar ceva m-a indemnat sa-mi iau rucsacul in spinare si sa pornesc la drum. Cinci nebuni, ce se intalnesc la 7:30 la Universitate si o iau spre autogara, mergem cu microbuzul…ce tren? noi obisnuiti cu masinile, nu distrugem traditia. Ocupam frumos locuri in microbuz…mai in fata sa vad si eu ceva pe geam, ca vezi doamne, am rau de masina…dar tanjeam la un loc langa sofer, nu ca era el frumos sau ceva ci sa stau si eu in fata, ca-s micuta si tre sa vad drumul. S-a trezit in schimb o femeie sa-mi spulebere placerea, si-mi aminteste ca acum cateva zile a avut loc un accident pe traseul Bucuresti-Brasov cu un microbuz si ca este cel mai periculos sa stai in fata. Asta-mi trebuia mie acum, sa stau tot drumul cu inima cat un purice si cu ochii in patru la drum. Intr-un final ajungem la destinatie, Busteni. Ne indreptam spre telecabina sa urcam la Babele, aveam un traseu deja stabilit, bine pus la punct. Dar dezamagire mare, o coada imensa de zici ca s-a trezit lumea de la 7 sa stea la telecabina ca pe vremuri cand stateau de la 5 la coada la carne. Un domn ne ofera o alta varianta, ne propune o excursie, facuta de el pana la Pestera Ialomitei cu trecere pe la Lacul Bolboci, cu un Aro cu remorca. Ne hotaram sa acceptam oferta neavand alta posibilitate de a urca pe munte. Veselie mare in remorca, fericiti ca urcam pe munte…dar totul este spulberat de cantitatea imensa de praf si de frigul ce aproape ne transformase in cuburi de gheata. Cica pe masina scria “Wild excursion”, “Senzatii tari”…dar tari nene, pai cum sa nu fie asa cand soferul (care facuse drumul de 500 de ori, cred ca pe numarate dar nu m-am prins daca doar dus 500 sau dus si intors) mergea la cativa cm de marginea prapastiei. Aveam inima in gat, mai sa iasa afara de la sariturile ce le faceam pe “bancheta”. Tremuram toata, dar nu de frig, ci de frica. Adrenalina curata!dar curata! Plus ca soferul avea locatiile lui, el hotara cand sa opreasca, doar era excursia organizata de el cu reguliile proprii…noi fotografi, cu ochii dupa nou, dupa peisaje, dupa fotografii care sa lase lumea cu gura cascata mai vedeam cate ceva si ne chinuiam sa tipam sa opreasca, sa batem in geam ( v-am zis ca noi stateam intr-o remorca si inghiteam tot praful existent pe lumea asta, tremuram de frig si ne sareau toate organele ca mingiile de tenis pe cand soferul avea o cabina draguta, cu caldurica si muzica?).
Am plecat din Bucuresti trista, dezamagita, nervoasa, suparata pe viata asta plina de ghinioane. Nu aveam chef sa fac poze, sa ma plimb, as fi preferat sa stau inchisa intr-o camera si sa ma uit pe pereti. Bine ca n-am facut asta. De fapt, am plecat spre o alta lume. Si ce lume… Parca am dormit si m-am trezit deasupra norilor…jos era innorat, frig, umezeala aici era soare, cald si un peisaj de milioane…eram pe bune deasupra norilor. Eram intr-o alta lume, ca intr-un vis. Ciupiti-ma fratilor sa simt ca este adevarat, sa cred ca asa ceva chiar exista. Excursia asta a fost facuta pentru mine, doar pentru mine, sa-mi arate ca mai pot sa ma bucur si eu de ceva, ca mai pot sa simt si eu caldura, sa vad frumosul, sa vad picturi adevarate. Nu mai vroiam sa plec de acolo, de ce sa ma intorc in lumea de jos? cea intunecata, plina de durere, dezamagiri, plictiseala cand puteam foarte bine sa stau acolo, sus… Mai ca-mi venea sa ma arunc in gol, aveam senzatia ca este o plapuma imensa si pufoasa, ca dunele de la tara…Ma oprea realitatea, ma oprea stiinta ca de fapt sub acei nori este viata aia oribila de trebuie s-o traim noi. Nu, nu, acolo nu mai vroiam sa ma intorc, mai bine stau sus si privesc, nu vad ce se intampla jos, dar nici nu ma intereseaza…sunt o egoista, mie imi era bine, eu eram fericita…imi gasisem lumea. Desi drumul a fost greu, desi am inghitit praf cat in toti anii de cand m-am nascut, desi m-a zdruncinat masina aia de nu mai stiam daca am totul la loc sau tre sa fac un control la medic, desi …desi…si tot asa…nu regret ca am facut asta. Senzatii tari…si as repeta-o…macar odata sa mai fiu deasupra norilor…