Candva…

Stau sub un copac si-mi astern amintirile…pe coli de hartie imi descarc sufletul incarcat de durere, de fericire, de amintiri ce-mi contureaza un trecut atat de scurt…dar parca atat de lung. Vantul ma trimite in casa, dar refuz sa parasesc radacina acelui superb stejar ce m-a adapostit de ploi, de soare si de durere. Acel stejar ce a crescut cu lacrimile mele, ce a infrunzit cu zambetul meu si si-a scuturat fiecare frunzulita pentru a acoperii pasii celor ce mereu trec pe langa el fara a-l observa, fara a-i da o mica atentie. Este locsorul meu de taina. Este unicul meu refugiu…ce ma adaposteste mereu de ura, batjocora, de toate relele din lumea asta. Este sfetnicul meu, cel ce-mi asculta suspinele, cel ce priveste alaturi de mine la lumea trecatoare, la durerea fiecaruia, la fericirea fiecaruia. Si stau acolo, scriind si admirand fiecare bucatica de lumina ce descopera cele mai frumoase locuri ale lumii. Amintindu-mi de primul sarut, de prima dragoste, de primul aparat foto, de prima fotografie premiata…de micile bucurii ale vietii…dar si de lacrimile varsate…de prima despartire, de certuri, de durerea pierderii persoanelor dragi, de durerea cuvintelor aruncate acolo unde dor mai tare. Si el stie tot si tace. Este un secretos si imi alina durerea lasandu-ma sa stau langa el si sa-l privesc in fiecare anotimp. Sa simt vantul ce trece usor printre crengile lui, sa simt protectia ce mi-o ofera, sa simt caldura dar si racoarea. Imi da speranta, imi ia speranta…Mereu, mereu ma intorc in acel loc sa-mi vad amintirile, sa-mi vad visele…
“Cândva totul va fi bine, iată speranÅ£a, acum totul este bine, iată iluzia.”