Archive for June, 2006
Poate plang…sau poate nu, poate sufar…sau poate nu, poate acum rad…sau poate nu. Nimeni nu poate sa stie ce simt cu adevarat, ce se intampla in sufletul meu. Priveste-ma in ochi si spune-mi daca vezi ca eu acum sufar, daca vezi ca totul este gol, pustiu…Nu poti, pentru ca am invatat sa ascund ce simt. Ma feresc de privirile pline de mila, de pareri de rau care nu fac decat sa te puna in situatii jenante…Dar poate ca nu sufar, poate ca sunt foarte fericita, ma simt foarte bine…nu ai de unde sa stii. Si daca acum citesti acest text, iti zic eu ca nu-ti vei da seama ce simt acum cu adevarat…pot sa rad, pot sa plang…dar tu nu vezi, nu simti, nu cunosti…nu stii nimic.
In fiecare zi simt cum renasc, cum sufletul meu se curata de ura, de mizerie, de minciuni, de durere, de jigniri…simt o prezenta langa mine care ma ridica atunci cand cad, care imi sterge lacrimile atunci cand plang, care imi pazeste spatele atunci cand cineva vrea sa ma atace, care imi lumineaza drumul pentru a ajunge acolo unde trebuie…
Plec…sunt pe un drum al meu, neales de nimeni, doar de mine, nestiut de nimeni , doar de mine…las in urma toate amintirile si privesc ce sunt si ce vreau sa fiu…si plec fara regrete, fara nimic…eu, drumul si privirea mea spre ce va fi…
Era o intrare imensa…sus scria “Bateria 9-10″… inauntru era intuneric si cateva gauri pe post de geamuri, acoperite cu plante, mai lasau sa patrunda cateva raze de lumina in incaperi. Ne apropiam de intrare cu frica, incet…pas cu pas… se auzeau zgomote, voci…mai ajunsesem pe acolo si niciodata n-am dat de picior de om…era ciudat. Cum stateam la intrare simteam racoarea din acea cladire si vroiam sa intram mai repede, dar intunericul si zgomotele ne tineau pe loc. Stateam neclintiti si ascultam…zgomotele se pierdeau si ascultam linistea ce parea prevestitoare. Nu puteam sa aud decat bataile inimii si ma gandeam sa prind curaj sa intru si sa vad ce se intampla…dar nu ma puteam misca. Intr-un moment…de curaj prostesc, am reusit sa-mi misc picioarele si am intrat…pustiu, racoare, intuneric…creepy. Si am inceput…
De cand m-am apucat sa fac mai multe portrete, “book-uri” for girls ( barbatii inca ii astept) multa lume ma intreaba ( evident fumei) “Crezi ca pe mine ai putea sa ma scoti frumoasa in poze?”…Raspunsul eu il dau mereu acelasi…”daca n-ai iesit bine in poze pana acum, fotograful e de vina”( nu sariti pe mine!!!) . Si da, consider ca orice persoana ( aproape oricine) are ceva-ul acela diferit ce poate fi scos in evidenta intr-o fotografie. Bine-nteles ca prelucrarea fotografiilor ( adica ascunderea realitatii, dupa cum vad unii procesarea imaginilor) are un rol important in ascunderea defectelor ce umbresc frumusetea oricarei persoane.
Pentru cei care inca mai cred ca modelele, vedetele si in general femeile ce apar in reviste cu corpul acela perfect, cu tenul, pielea aceea catifelata…fara absolut nici un defect, sunt reale…think again! Nu exista corp perfect, nu exista fatza perfecta, nu exista ten perfect…nu exista perfectiunea…decat cea pe care o vedem noi, fiecare dintre noi intr-un mod diferit, decat cea la care tindem noi…adik tindem la ceva ce nu exista si ce nu va exista vreodata.
Si daca voi, domnisoarelor si doamnelor, inca mai credeti ca nu puteti sa fiti pozate din cauza ca nu aveti dimensiunile 90-60-90…nasul, buzele operate…silicoane…think again! mai scutiti-ma de snobismul asta si de mersul lucrurilor numai dupa un anumit tipar impus de niste oameni ce se cred “creatorii artei, creatorii femeii perfecte”…
Nu am prins foarte mult perioada televizoarelor alb negru…imi aduc aminte cu greu cum stateam pe timpul revolutiei la Satu Mare la bunici si la o anumita ora, seara erau desene animate. Cat timp bunica mea nu era atenta…era prin bucatarie sau prin oras puteam sa ne uitam ( eu si fratele meu), dar daca era prin preajma inchidea imediat televizorul si ne trimitea sa ne jucam deoarece desenele animate erau cu violenta… vorbim despre “Testoasele ninja”. Cam atat imi aduc eu aminte din perioada aceea…in rest am trait cu televizorul color….multe culori…multe filme ce te fac sa visezi, sa crezi ca poti sa privesti viata in roz. Prefer insa stilul alb negru…si mai prind cate un film din acea perioada…mult inaintea aparitiei mele, care ma fascineaza si ma trimite in cu totul alta lume. Oarecum imi aduce aminte cat de cat de copilaria mea…dupa care tanjesc mereu, satula de descoperirile facute in ultimii ani, cum ca oamenii sunt rai, cum ca prietenii te tradeaza si nu prea poti avea incredere in nimeni, cum ca dragostea duce la suferinta si multe alte lucruri negre. Si sunt fericita de cate ori descopar ca mai exista si oameni cu inima, ca mai exista si prieteni care-ti sunt alaturi oricand, ca mai exista si fericire…lucrurile albe.
De aceea prefer sa ma intorc la “Testoasele ninja” in alb si negru si sa cred ca violenta este doar in desene, pusa sub o forma comica sau sub forma in care trebuie sa inteleaga copiii ca binele castiga mereu…si sa nu descopar ca lumea este cu totul altfel decat mi-o imaginam eu la varsta aceea.
Nu prea cred in “priveste viata in roz”…parerea mea este ca o privesc in alb si negru…bune si rele…Si chiar daca lumea asta mi se pare dura, rea eu totusi ii rad in fata vietii 
PS: Imaginea este facuta de Nicolae Irina.
Exista in reviste pentru tineri, pentru femei o groaza de teste…teste gen “cat esti de seducatoare?”, “cat esti de sexy?”, “stii sa flirtezi?” , “cum te vad prietenii?”…etc, ati inteles ideea. Sa ne oprim la ultima intrebare si sa va zic ce mi-au spus mie aceste teste…adik rezultatele. Da, pot sa par penibila pentru ca le-am facut…dar mai mult din curiozitate sa vad si eu cum se impart toate persoanele in doar trei categorii… pt ca exista doar 3 rezultate la aceste teste. Ei…mi-a iesit mereu…pentru ca am facut mai multe teste pe tema asta, ca ar fi cazul sa ma pun si pe mine pe primul loc, nu numai pe prietenii mei. Desi radeam mereu de testele astea mi-am dat seama cata dreptate au…desi e cam idiot sa spui ca nu stiu cat la suta din oameni fac asa…sunt curioasa daca a iesit si la egoisti acelasi rezultat. In fine…mi-am dat seama ca eu chiar asa fac. Intotdeauna am pus prietenii inaintea mea. Daca eu aveam un plan si cineva ma cauta pentru orice, imediat renuntam ca sa-l ajut. Este cat se poate de ok, prietenii la nevoie se ajuta…dar sa-ti lasi planurile la o parte pentru a merge cu prietena la shoping…sau in parc…sau pe unde are treaba? mereu?…niciodata nu m-am pus pe primul loc. Imi este foarte greu sa refuz pe cineva…de multe ori ma gandesc ca eu nu stiu sa spun “NU!”. Daca cineva imi ofera mie ajutorul stiu sa zic un “Nu,multumesc”. La urma urmei eu sunt cea care ajuta pe toata lumea, deci de ce n-as putea sa ma ajut singura? Stau de multe ori si ma gandesc cum sa trec in fata? Nu pot sa fiu o egoista, nu pot sa refuz pe cineva la care tin mai mult sau mai putin…si ma gandesc ca-mi place senzatia, sentimentul pe care mi-l dau persoanele pe care le vad ca zambesc si sunt fericite ca am fost langa ele…chiar daca doar pentru a-si cumpara o bluza, pentru a-mi plange pe umar sau pentru alte chestii. Asa ca inca nu vreau sa ma pun pe mine pe primul loc…doar si eu zambesc datorita altora.
