Archive for July, 2006

De multe ori m-am gandit sa plec din acest oras imens, plin de mizerie, plin de oameni rautaciosi ( ca sa nu zic altfel)…m-am saturat sa urc in tramvai moarta de oboseala, sa ma asez pe un scaun si sa vina o batrana sa faca scandal ca “tineretul din ziua de azi e nesimtit”…si de fiecare data sa ma ridic frumos si sa inghit in sec chiar daca eu sunt treaza de la 5 dimineata, am fost la facultate, apoi am muncit ceva si acum ma indrept spre casa cu gandul ca o sa dorm macar o ora…M-am saturat si sa-mi feresc mereu buzunarele si mai ales sa dau cu mana, cu coatele, cu picioarele in tiganii care gresesc buzunarul si vor sa-mi ia pana si pachetul cu doar 2 tigari in el. Sunt locuri in Bucuresti in care imi este frica sa raspund la telefon daca suna ( niciodata nu las pe strada soneria ci vibratiile), sunt locuri in care as poza si as avea ce dar riscul de a scoate aparatul foto si-n secunda urmatoare sa raman fara maini si fara aparat este mult prea ridicat…asa ca stau cuminte. M-am saturat sa ma inghesui in RATB si sa simt n mii de “parfumuri naturale” care-ti muta nasul doar pentru ca unii oameni n-au auzit ca apa+sapun+deodorant face uneori miracole…pana si in cazul lor. M-am saturat sa nu pot sa ies seara cu rolele in parc pentru ca atunci se aduna toti golanii sa-si bage doza, m-am saturat sa fiu eu mereu cea care ii lasa pe soferi sa treaca…chiar daca e rosu pentru ei…si eu sa stau ca proasta la semafor pana se trezeste o masina sa opreasca si sa claxoneze in tipete “treci dracu odata!”
Cu toate astea…cu toate ca nervii mei au fost intinsi la maxim de tot ce este in Bucuresti nu pot sa plec…ma tine ceva aici…inca nu am realizat ce…

M-am gandit sa inventez un nou sport extrem. Se ia una pereche role, se pune in picioare, se ia o bicicleta…se pune persoana cu role pe bicicleta. Incercata pe propria piele fara probleme. Merg foarte bine pe role dar si pe bicicleta, ambele sporturi practicandu-le de pe la 6 ani ( pe atunci bine-nteles rolele erau rotile din fier si piele care se prindeau de incaltaminte, iar bicicleta avea 2 roti + 2 mici ajutatoare).
Azi am profitat de ocazie sa mai exersez sportul meu extrem… m-am urcat frumos pe bicicleta si am plecat… Totul a decurs perfect pana cand am vazut o cunostinta pe care am vrut neaparat s-o salut. Am pus frana si am cazut zdravan de mi-am rupt… fundul. Cunostinta mea a venit sa ma ajute sa ma ridic, a vazut cine sunt a ramas putin ( mai mult) surprinsa ” Gabiiii?!?!?!”. Iar eu: “Au fundul!!!” Penibil…mi-am zis in gand…si m-am rusinat in ideea ca a vazut ce cazatura zdravana am luat de mi-au murit toate fitzele de mers cu role pe bicicleta. Urmarea…fund rupt…deocamdata la figurat…sa vedem zilele urmatoare cum stau cu durerea. Deocamdata ma ridic din pat in 2 minute ( record propriu) si ma asez pe scaun in 3…nerezistand sa stau mai mult de 5 minute. Morala: m-am gandit serios sa renunt la acest sport extrem pentru ca oricat de bun te crezi intr-un anumit domeniu…iei odata o cazatura de ti se zdruncina toate incheieturile si …te trezesti…era dimineata…

Te culci fericit, cu o viata cat de cat normala, multumit un pic pentru ce ai facut, pentru cine esti…si te trezesti nedumerit…singur, incercand sa-ti dai seama ce ai facut peste noapte de s-au intors toti impotriva ta, de ce ai ramas singur? Nu-ti dai seama ce s-a intamplat si de ce totul pare intunecat. De ce te simti atat de singur, de ce peretii nu mai sunt cum erau, de ce ferestrele sunt acoperite si nu mai lasa lumina sa intre, de ce usa este inchisa pentru ca tu sa nu iesi…te trezesti inchis…inchis in tine. Si incepi sa-ti doresti sa pleci…sa pleci undeva unde nimeni nu te cunoaste, unde nimeni sa nu te mai faca sa suferi, unde sa nu fii singur pentru ca ai fost parasit ci pentru ca asa ai ales, pentru ca ti-ai oferit sansa de a-ti face cunostinte noi, de a-ti face prieteni noi…pentru a sterge umbra celor vechi ce si-au inchis ochii in fata ta…si au plecat…peste noapte, poate fara motiv…sau poate fara sa-ti dai tu seama de motiv. Sentimentele pe care le traim vin din capul nostru, fara sa ne dam seama putem sa controlam tot, putem sa ne facem exact viata pe care ne-o dorim…dar din cauza ca mereu tindem prea sus ajungem sa nu avem nimic, sa nu fim multumiti de ce avem si sa cautam mereu in alta parte, fara sa dam atentie la ce este deja langa noi. Si asa pierdem tot si ne trezim…cu nimic. Incepand sa luam totul de la zero…ca apoi sa ajungem in acelasi loc si sa pierdem tot. Si viata tot asa o tine pentru cei care nu percep, nu sunt constienti de puterea pe care o au asupra vietii si o lasa in voia sortii crezand ca totul se va repara cu timpul…timpul?…niciodata nu ne dam seama ce timp putin avem pentru a fii fericiti.
“Exista un singur succes: sa fii în stare sa-ti duci viata în felul tau. ” Louis Aragon

… sau mai bine sa vorbim despre nervi…si despre consecintele pe care le au niste crize de nervi facute in momentul si in locul nepotrivit…Eu niciodata n-am inteles de ce atunci cand avem nervi, cand cineva ne supara nu ne descarcam pe acea persoana ci pe toti din jurul nostru. N-am inteles de ce cand vin parintii nervosi de la servici copiii sunt de vina, n-am inteles de ce cand cineva ne enerveaza acasa ne descarcam pe colegi, prieteni…Niciodata nu voi intelege de ce in momentele de tensiune absolut toata lumea din jurul nostru trebuie sa suporte nervii provocati de cu totul alte persoane…care au ramas bine mersi ferite. Dar cred ca este o “problema” ce va ramane mereu cu un semn de intrebare la mine…si totodata atat eu, cat si ceilalti vor continua aceasi rutina…am nervi, mi-i descarc pe oricine imi iese in cale.
Pana una alta sa vorbim si de film. Este o poveste despre dragoste, prietenie si tradare cu actori foarte cunoscuti: Marcel Iures , Horatiu Malaele, Maria Ploae si Tamara Cretulescu, in regia domnului Nicolae Margineanu.

Buimaca…ratacita, cum sunt eu de obicei, ma trezesc inconjurata de lume ce alerga de colo colo:”Machiajul!! sa vina machiajul!!!”…”Inca o repetitie si filmam”.
regia:”Linisteeeeeee!!!!”
productia: “Liniste acolo in spate. Se filmeaza!!!”
“Motor”…
si acum shhhhttt…nu se mai aude absolut nici un zgomot. Eu raman blocata, undeva in spatele aparatului de filmat ce se plimba pe o sina ca trenuletul…si nu ma miscam. Nimeni nu se misca, decat actorii si cameramanul…
“Perfect. Gata…sa mai tragem o dubla si gata”