Archive for September, 2006

…si s-au inchis. Noroc chior…dar la ora de varf prind un scaun pe care sa ma odihnesc dupa ce am alergat pe scari sa prind metroul. Dupa ce-mi revin si incep sa respir normal, iar bataile inimii isi iau cursul lor obisnuit incep sa observ oamenii din jurul meu. Am multe statii de mers iar cablurile de pe peretii tunelelor nu mai sunt atat de interesante…pt mine, deoarece 10% din persoanele din vagon privesc pe geamuri. Mereu ma gandesc oare ce vad acolo…alooo, sunt niste cabluri…este intuneric. ce vedeti? … o alta parte, vreo 20% au o privire pierduta prin vagon…mintea ramanand undeva la suprafata, se trezesc din amorteala doar la auzul unei voci…bine cunoscute “Urmeaza Unirii 1 cu peron pe partea stanga”. Cea mai interesanta parte, care pe mine ma amuza ingrozitor, sunt persoanele care stau pe scaun si nu stiu unde sa se uite..in fata nu pot pt ca ori dau de ochii persoanei din dreptul lor…ori de niste pantaloni…in stanga alta privire, in dreapta alta privire…atunci aleg optiunea picioare. ce inseamna asta? e simplu…capul aplecat, privirea jos…catre ce? catre picioare, pantofi. Parca-mi si imaginez ce gandesc ” de unde si-o fi luat pantofii astia?”,”asta nu s-a uitat ce are in picioare cand a iesit din casa?”…”doamne, ce moda”, “a uitat sa se epileze…sau i s-o fi terminat ceara?”…
Cel mai interesant mi se pare sa urmaresc fetzele oamenilor din metrou. Totul e diferit de ce vezi in tramvaie, autobuze. Mai ales dupa o zi de munca…cand toti si-au pierdut fetzele pe drum…sunt foarte seriosi, obositi si cine stie pe unde au mintile si ce gandesc…
si totul se termina in urma mea cu “Atentie!!!Se inchid usile!”

Toti stim de povestea pestisorului auriu…sau aurica ( a, nu, ala era soricelul) . Imi aduc aminte verile petrecute la tara pe malul raului la pescuit. Nu ma duceam pentru a prinde pesti ci pentru linistea de acolo. Imi placea sa ma duc singura, sa aud sunetul raului, sa ascult vantul ce sopteste crengilor povestea fiecarui loc prin care a trecut. Ma gandeam daca ar exista un peste auriu care sa-mi indeplineasca 3 dorinte ce as putea sa-i cer. Pe atunci lista era simpla: vreau o bicicleta ca a vecinului, vreau o unghita ca a lui Nea’ Cornel care m-a invatat sa pescuiesc si mai vreau un walkman. Acum nu stiu daca as mai putea sa am doar 3 dorinte…Lista ar fi mult mai lunga si mai complicata…
In continuare mi-ar placea sa ma duc la pescuit…dar timpul si multe alte obstacole ma opresc si nu pot decat sa ma gandesc la copilarie si sa-mi imaginez cum este…

Sa scriu despre Croatia…despre mare…despre munti…este plictisitor. Mai bine va trimit sa vizitati site-uri cu locatia in care am fost sau chiar localitatea. Sa vorbesc despre Dubrovnik…sunt prea multe de spus si nu pe multi ii intereseaza istorisirea mea despre un orasel…sa scriu aiurea si aiurea…m-am saturat si eu. Aveti 2 texte pt azi…iar aici va pun imagini. O singura problema am…nu am realizat nici acum care este diferenta dintre poze de vacanta si poze…de blog sau cum sa le zic…nu m-am trezit inca din aceasta calatorie si inca nu realizez ce am vazut, ce mi-a placut si ce voi povestii prietenilor despre locurile vizitate…cuvinte, cuvinte…iar cuvinte…sau mai bine ar fi imagini, imagini…si poate si fotografii…

Venetia…Mers cu masina pana intr-un orasel…port…asteptat o ora dupa vaporas si apoi facut jumatate de ora pana la oraselul pe mare…ce m-a amuzat pe mine cel mai mult in Venetia au fost oamenii aceia micuti si galbeni care alergau dintr-o parte in alta ca titirezii si apasau pe declansatorul de la aparatul foto mai repede decat respiram eu. Apoi m-au mai amuzat oamenii negrii care alergau dupa tine cu diferite obiecte de vanzare printre care si genti “originale”…mai penibil a fost cand am vazut astfel de vanzatori chiar in fata unui magazin renumit de genti…dar ei le aveau pe alea originale…daca ii intrebai cat costa riscai sa te trezesti cu un catelus la picioare care-ti urmareste fiecare pas…si nu stie decat sa latre in engleza “130 euro, 75, 50…ok, i give it to you at 35. that’s my price.it’s original.look”. Intr-un final, dupa ce ai luat-o pe diferite stradute, mai ca alergai… scapi de el…fuge disperat spre covorul unde-si avea celelalte obiecte de firma pentru ca venea politia si trebuia sa le stranga repejor sa fuga…mai dam si de altii cu portofele, cu curele, cu ochelari…nu ne riscam sa mai intrebam cat costa.
Gondoleeee…suuper…dar cine se plimba cu ele? americanii si japonezii…am vazut o gondola cu vreo 7 pers in ea…or fi supravietuit?

Se spune ca viata este o scena imensa in care noi suntem niste simplii actori…unii mai buni, altii mai prosti, sau sa zicem mai netalentati. Intotdeauna m-am intrebat cine alege ce roluri avem? cine este regizorul? scenaristul? cine filmeaza? cine face costumele? cine ne machiaza? cine ne ajuta sa invatam textele? Tare as vrea sa stiu, pentru ca as vrea sa discut despre contractul meu de actor…ar trebui sa pun acolo niste clauze, ar trebui sa ridic onorariul meu…de ce eu trebuie sa joc un personaj pe care nu-l agreez? de ce eu trebuie sa joc alaturi de persoane pe care nu le plac?cu care nu pot sa comunic? Si la urma urmei cine este persoana aia care a decis de cine sa ma indragostesc eu, pe cine sa iubesc, pe cine sa-mi aleg prieten, pe cine sa-mi fac dusman? Sa vina aici sa-mi spuna si mie motivele acestor alegeri. Tin sa-i spun si eu ca a facut un film foarte prost care n-o sa aiba nici o critica pozitiva. Ar trebui sa aiba curaj sa mi se prezinte ca sa-i spun parerea mea despre scenariul asta de doi bani, sa-l ajut sa faca niste corecturi. Si mai am o problema…aia cu trenurile vietii…eu vreau sa merg cu masina. e vreo problema? de ce sa alerg dupa diferite trenuri si sa ma intreb mereu daca sunt pe peronul cel bun? daca asta e trenul meu? Mai bine merg cu masina si ajung acolo unde vreau, cand vreau si pe ce drum vreau eu.
Si pana o sa aiba curaj cineva sa-mi spuna unde-l gasesc pe scenarist ( sa nu-mi pomeniti de destin )…pana atunci eu o sa merg cu masina unde vreau si o sa folosesc replicile pe care le vreau…Luati cartea aia de aici! eu nu ma ghidez dupa ea!